Ninge. Acesta este cuvântul la orginea zilei pe care l-am auzit, văzut și simțit încă de dimineață. Zăpada este peste tot, ici mai murdară, colo mai curată. Pe-alocuri scârțâie sub bocanci și razleț îmi intră în ochi luâd cu asalt și ultimul petec de fular care abia mai stătea în jurul gâtului. Vântul bate, mă răzbate. Neaua ninge și mă tot atinge.
Merg prin zăpadă și pășind cu grijă pas după pas ajung unde îmi propusesem. Hiuh, privesc victorios în spate. Dar ce să vezi: zăpada este la fel de netedă ca și când nimeni nu ar fi călcat pe-acolo. Unde sunt urmele pașilor mei? Nu se poate. Uitând scopul pentru care am bătut drumul până aici, o iau din nou prin zăpadă cu scopul de a lăsa urme. Fac câțiva pasi, dar nimic. Nici urmă de-a mea. Încep să alerg și privind în urmă văd cum rafale de vând îmi acoperă urmele pașilor cu zăpadă. Sunt singur în mijlocul unui lan de nea. Dacă m-ar întreba cineva pe unde am ajuns acolo nu aș sti să-i spun. Sunt singur, iar drumul meu nu mai este.
Trec prin viață crezând că voi lăsa niște urme de care să fiu mândru, crezând că voi lăsa în urmă un drum. Dar câtă zăpadă ar trebui să acopere urmele pasilor mei plecând? Răspunsul: ar fi de-ajuns cât încape în palmă de copil.
Anumite costuri pe unele servicii banale din Romania se numesc spor...
Loading ...
