Ţin minte şi acum. Eram anul întâi. Eram toţi colegii în clasă, gălăgioşi, cu vise mari, încercând să ne marcăm fiecare teritoriul la fel ca ucenicii neastâmpăraţi ce căutau să se afirme pe lângă Isus.
Aşteptam profesorul de limba ebraică. Uşa se deschide şi pe uşă a intrat acela care nu a mai ieşit din vieţile noastre. Ne-a marcat. Încă de la prima oră de curs.
Noi vroiam să ne spună despre cum să începem să trăim. El a început cu sfârşitul. Vroiam să ne spună cum să intrăm în viaţă. El ne-a învăţat cum să intrăm în mormânt. Vroiam să ne vorbească despre cheia succesului. Dar ne-a pus o simplă întrebare care mă urmăreşte, mă provoacă, mă determină să trăiesc conform răspunsului pe care îl dau. Acum ştiu de ce a început aşa. Succesul meu nu va fi decât ceea ce vor scrie ceilalţi despre mine. Cum mă vor ţine minte ei.
Ce va scrie pe piatra ta funerară?
Domnule profesor, nu ştiu ce va scrie. Dar ştiu ce aş vrea să scrie. E vorba despre ceea ce mă tem cel mai mult că voi uita. Mi-e teamă că voi citi într-o zi din nou inscripţia şi îmi va fi ruşine. Dar am scris răspunsul la întrebarea dumneavoastră abia după doi ani, pe 8 aprilie 2010.
El nu a primit chemarea lui Dumnezeu ca să devină un om important, ci ca ceilalţi să devină mai importanţi pentru el.
Pe piatra ta ce va scrie? Gândeşte-te ce ai vrea să scrie, notează şi trăieşte. Cum ai vrea să te ţină minte cei lângă care ai trăit, i-ai influenţat şi te-au cunoscut? Nu m-am gândit nici o clipă că eu sunt acela care decid ce va scrie pe piatra mea. Dar e adevărat. Şi tu poţi să decizi. Poartă-ţi piatra funerară. Ţine-o în faţa ochilor tăi, ca să te mustre şi să nu uiţi ce vrei să realizezi cu adevărat în viaţă.








