Cheia succesului

Când eram mic, vroiam să fiu medic chirurg. Meserie nobilă care necesită multă îndemânare, migală, ceea ce mă caracterizează. Nu mă mândresc cu asta. Pentru că perfecţioniştii sunt veşnic nemulţumiţi de ei înşişi. Dar a fi chirurg era ceva care avea gustul succesului pentru mine. De precizia mea să depindă vieţi. Acum îmi sună a egoism. Dar atunci vroiam şi ceva care să conteze pentru ceilalţi.

În liceu am vrut să fiu arhitect. Vroiam să nu renunţ să îmi folosesc creativitatea (artele plastice), vroiam de asemenea să fiu şi un succes vizibil, palpabil. Şi cum îl poţi măsura? În bani. Cel puţin aşa credeam, până de curând.

Acum sunt de altă părere. Sunt un om de succes. Atunci când sunt eu însumi. Gust succesul ori de câte ori mă simt util, şi simt că nu trăiesc doar pentru mine. Sunt un succes când sunt pe calea potrivită. Şi îţi spune Dumnezeu când te afli pe ea. O ştii, o simţi.

Nu am uneori bani, dar simt că succesul nu m-a părăsit. Când văd bucuria alor mei când vin acasă. Când văd admiraţia din ochii lor pentru alegerea care am făcut-o. Când vin cei 20 de verişori  mici să mă îmbrăţişeze şi mă întreabă când mai vin acasă.

Mă întristez când îl văd pe fratele meu mai mic luptându-se cu viaţa, şi că nu îl pot ajuta cu prea multe. Trebuie să lupte singur, fără ajutorul părinţilor, aşa cum am făcut-o şi eu. Dar ştiu că am avut succes, când am văzut în ochii lui licărirea credinţei. A crede că merită să visezi. Chiar şi atunci când toţi spun că nu.

Am suferit când am văzut că nu poţi câştiga afecţiunea oricărei fete. Nu am în spate o femeie puternică, dar am rămas un om de succes. Pentru prietenii mei, care întotdeauna au crezut mai mult în mine decât o fac eu. Care cred mai mult decât mine că undeva mă aşteaptă o fata ideală pentru mine. Aş vrea să vă spun numele, dar vă ştiţi voi. Mulţumesc!

Cum am reuşit? Cum am devenit un om de succes? Succesul meu e Isus Hristos. Succesul nu e măsurabil. Nu “îl ai sau nu îl ai”. Succesul îl eşti. Vreau să nu mă părăsească. Vreau să Îl fiu.