Și nu ne ține în seamă amin-urile noastre

Sunt unele lucruri pe care timpul le șterge cel mai bine. Așa este și cu amin-urile din rugăciunile publice. Nu știu cum este în bisericile voastre dar eu de mult nu am mai auzit o rugăciune publică cu mulți participanți activi.

Poate vi se pare puțin nepotrivit termenul ”participanți activi”, dar o caracteristică a rugăciunii publice este că ea îi reprezintă pe cei care sunt prezenți prin aminurile acestora. Amin-ul acela pe care astăzi abia îl mai auzim murmurat în bisericile noastre este contribuția activă, acordul, pe care fiecare și-l dă considerându-se părtaș la rugăciune.

De multe ori am vrut să zic eu amin în timpul rugăciunii dar mi-am dat seama că aș putea fi luat de caraghios. Că nu mai este la modă să se mai zică amin la pauzele dintre frazele rugăciunii. M-am întrebat: de ce s-a renunțat la acest obicei înălțător al devoțiunii publice ? Probabil că cei mai mulți nu mai sunt atenți la rugăciune și este normal să nu riște să spună amin la un moment nepotrivit. Sau poate că unii se gândesc că dacă zici în gând e ok. Păi dacă e ok, atunci și cel ce înață rugăciunea s-o facă tot în gând; că oricum Domnul a aude rugăciunea din gândul lui și bineînțeles că aude și amin-urile din mințile celorlați.

Unii consideră că e deajuns amin-ul de la sfârșit ( care și acela este pe cale de dispariție). Și ar avea destule șanse să aibă dreptate. Dar unul dintre argumentele care rămâne în picioare împotriva acestei idei este acela din  Deunteronom 27 , unde Domnul a strâns poporul pe cei doi munți, Ebal și Garizim, pentru a le fi rostite binecuvântările și blestemele.  Domnul îi poruncește lui Moise ca după fiecare binecuvântare și blestem rostite, tot poporul să zică amin. De ce era necesar să zică după fiecare binecuvântare sau blestem ?  Nu puteau să zică la sfârșit ?  Nu am un răspuns și nici nu mi-am propus să aduc unul, dar sunt sigur că acesta este un argument împotriva ideii că e deajuns amin-ul final.

Ce înseamnă de fapt amin? Înțelesul său a rămas același de veacuri și este folosit de 3 mari religii: creștinism, iudaism, și islamism și înseamnă : așa să fie.

Așadar luând în considerare semnificația și implicația acestui cuvânt în actul rugăciunii publice și așezându-l lângă imaginea dezolantă a amiurilor noatre din timpul rugăciunii dar și cel final, am fi dezamăgiți văzând cât de ”nesusținute” și lipsite de implicare sunt rugăciunile publice.

Cred că mai bine l-am ruga pe Domnul să nu țină în seamă aminurile noastre anemice și lipsite de trăire. Eu cred că dacă trăiești cu adevărat ceea ce se roagă cel desemnat, spui din toată inima amin chiar și în timpul rugăciunii.

Aș vrea să întregsc titlul acestui articol : Și nu ne ține în seamă amin-urile noastre, și ajută-ne să trăim cu adevărat rugăciunea și să spunem amin din toată inima.

Domnul să ne ajute să ne schimbăm. AMIN ???