De multe ori ai trecut pe alături, sau am dat mâna. Eu sunt clanţa bisericii tale. Am prins şi eu ocazia să-mi vărs of-ul.. iartă-mi sinceritatea, căci n-am să ezit să mă confesez.
Îmi amintesc cu plăcere perioada când am fost adusă “acasă”. Biserica era nouă. Oamenii nou-nouţi sau nou-născuţi.. oricum, nu ştiu dacă era euforia mea că mi-am găsit locul în biserică, sau o iluzie pentru că eram încă o străină pentru enoriaşi. Ceea ce sunt sigură e că toţi îmi erau simpatici. Abia aşteptam să ne “cunoaştem” mai bine şi să avem un contact cât mai des.
Tot în acea perioadă am fost încântată de sunetul melodiilor înălţătoare care răsuna în interiorul bisericii. Eram profund mişcată de mesajele curate, motivatoare şi puternice ale predicatorului. De multe ori mi se întâmpla să fie timpul ca să vină oamenii şi să deschidă uşa.. dar întârziau, căci le făcea plăcere să mai rămână în biserică să cânte, să se roage, să discute despre problemele lor. Dar asta nu mă deranja căci ştiam că sunt acolo.. în interior şi asta mă bucura.
Am avut ocazia să fac cunoştinţă cu multe mâini pe atunci. De la mânuţele de copilaşi până la cele tremurânde. Mâini slabe şi puternice, fine şi aspre, mâini curate şi hotărâte. S-a aşezat toamna peste acele vremuri.. căci oricât aş vrea nu mai am atâţia prieteni.. mâinile pe care le mai cunosc nu mai sunt aceleaşi.
Înainte primele mâini pe care le simţeam erau mâini de gentleman care repectuos deschideau doamnelor, mai nou s-a feminizat mâna sau nu mai sunt bărbaţi.. nu ştiu.. căci cele care deschid acum primele sunt femeile.
Îmi plăcea când o mână generoasă mă prindea voios şi ţinea uşa larg deschisă ca să intre mulţi căci veneau o mulţime la biserică.. şi la aceeaşi oră . În ultima vreme, mă apucă câte-o mână grăbită şi întârziată care trânteşte uşa. Dar pe uşă nu se mai înghesuie nimeni. Intrările sunt întrerupte, unii vin la începutul închinării, alţii în timp, şi alţii pentru cireaşă, predica de sfârşit. Cum aud amin sunt bruscată, şi se dă năvală afară. Nu am înţeles niciodată unde se grăbeau membrii. Oare să se fi construit o altă biserică unde se ţine partea a doua a slujbei?
Am fost încântată pe acea vreme îndepărtată de diversitatea tactilă care mă surprindea destul de des… simţeam mereu şi mereu mâini noi, necunoscute care deschideau uşa bisericii. Azi aceleaşi mâini uscate, plictisite. Nici un musafir. O fi vina mea că nu mai vin? ce s-o fi întâmplat că nu mai sunt vizitatori? M-aş duce să îi strig eu, să-i chem.. dar nu pot. Sunt doar o clanţă.
Până mai ieri, mâinile doamnelor şi domnişoarelor erau plăcute şi simple. Azi simt răceala unui metal galben şi strălucitor combinat cu “grăsimea” care mă mânjeşte ori de câte ori aceste mâini mă ating. Am fost chiar zgâriată de o pereche de gheare.. sau unghii cum le spuneţi voi oamenii. Erau mai mari decât cele normale. O dată, m-am speriat, crezând că e un şarpe. Dar abia apoi am aflat, de la doamna uşă, că ar fi unghii pictate. Aş fi depus plângere, dar de ce s-o fac, căci nici membrii nu o vad ca pe un rău, nici predicatorul nu mai are curajul să o facă. Cele mai multe mâini care mă ating sunt “murdare”. Simt după tremurul lor atunci când intră în biserică. Nu mai intră cu aceeaşi încredere şi bucurie. Au slăbit mai toate, s-au murdărit. Ei ştiu cu ce.
Am devenit cam singuratică, căci sunt atinsă foarte rar. Dacă înainte aveam contact de mai multe ori pe săptămână, în prezent sunt acţionată doar într-o zi. În aceeaşi zi. Unii mă bagă în seamă de două ori pe an: La Paşte sau Crăciun. Nu ştiu dacă mă mai consideră prietena lor. Eu da.
Mi-e dor de mâinile voastre. Nu mă interesează cum arată, cum miros, vreau doar să ne mai vedem. Chiar dacă eşti o mână slabă şi descurajată, eu funcţionez şi pentru tine. Am profitat că am fost lăsată să spun ce am de spus. Visez şi sper că vechii mei prieteni mă vor auzi şi mă vor căuta. Pentru cei ce nu mă cunosc, nu pot decât să vă dau întâlnire! Abia aştept să ne împrietenim! Vizitaţi-mă.
Cu drag,
Clanţa bisericii tale.
Anumite costuri pe unele servicii banale din Romania se numesc spor...
Loading ...
