Povestea unui geam

Este târziu. În mica biserică de pe deal totul doarme. Numai sfeșnicul așteaptă să-și mistuie și ultima lumânare. Cădelnița a adormit de mult și cele mai multe dintre icoane s-au culcat. Chiar și crucile au căzut frânte de oboseală după ziua de azi.

În liniștea dinlăuntrul bisericii se poate auzi foarte bine sfârâitul lumânării dar și foșnetul unui geam care nu are somn. Este un geam bătrân. Deși pare mic este așezat aproape de tavan astfel încât lumina să poată pătrunde frumos în biserică. Bucata de sticlă se foiește și se răsucește fără izbândă între ramele ferestrei. La un moment dat geamul unei icoane înrămate și țintuite chiar în fața altarului, rupse tăcerea: ”Nu ai somn, frățioare?” ”Nu”, răspunde scurt geamul ferestrei.

Sticla ce proteja icoana continua investigația pentru a afla motivul pentru care geamul ferestrei nu are somn. Într-un final de vorbe șoptite geamul ferestrei își deschide sufletul:

”M-am săturat de acestă viață mizerabilă. Sunt plin de praf iar pânza de păienjeni aproape că m-a învăluit. Cu toate că las lumina să treacă prin mine și opresc ploaia, nimeni nu mă iubește. Uite, pe tine te pupa toată lumea, ești frumos înrămat și ești mereu curat. Eu sunt uitat aici și nimeni nu mă bagă în seamă.”

Geamul icoanei se simte mândru auzind aceste vorbe. Cunoștea el bine toate avantajele spuse de geamul ferestrei, însă niciodată nu realizase cât este de special, cât este de iubit de credincioși și cât de distins este. Deja se gândește că este cel mai important și sfânt obiect din biserica. Ar vrea să-l liniștească puțin pe amărâtul acesta plin de păienjeni, dar cum… Ce îi poate spune. Pe loc îi vine o idee și i se adresează: ”Uite, cred că problema ta constă în faptul că ești așezat la o înălțime unde oamenii nu pot ajunge și evident nu te pot pupa. De aceea, cred că dacă ai putea cumva să cobori ai fi și tu la fel de iubit ca mine.” Geamul icoanei își încheie discursul cu promisiunea că mâine va pune o vorbă bună la preot pentru acel geam uitat de lume, ca să poată fi dat jos de-acolo și pus într-un loc mai de cinste. Cu această asigurare, amărâtul reușește să adoarmă liniștit.

În zorii următoarei zile, ușa bisericii se deschide și o mamă ce ține de mână un copil pășește sfios până în fața altarului. Își face de câteva ori semnul crucii și apoi sărută icoanele de lângă altar. Băiețelul o trage de mână și o întreabă șoptit de ce pupă acel geam. ”Dragul meu, în spatele acestui geam se află o poză cu Doamne Doamne” îi răspunde mama, apoi continuă să se închine. Copilul aruncă două trei priviri prin biserică. Apoi, se adresează din nou mamei arătând spre fereastra al cărui geam nu avusese somn în noaptea precedentă: ”Mami, mami, mă poți ridica și pe mine până la geamul de acolo ?” Mama îl privește mirată și îl întreabă de ce dorește acest lucru. El îi spune calm că dorește să-l pupe. Mama tresare. La fel și geamul ferestrei către care degetul micuțului este încă îndreptat. Nu-i vine a crede. În sfârșit cineva dorește să-l sărute. Mama cere o explicație băiețelului. Acesta se bâlbâie puțin și spune:”Tu mi-ai spus că acolo sus se află Doamne Doamne, iar eu vreau să pup geamul în spatele căruia se află El însăși, nu o poză cu El.”

În timp ce mama încearcă să-i explice copilului toată dogma din spatele închinării la icoane, geamul ferestrei are lacrimi în ochi. Copilul l-a ajutat să realizeze cât este el de important. Cu toată că nu a putut primi sărutul micuțului, inima geamului ferestrei este plină de fericire. Cei doi închinători pășesc încet spre iesirea din biserica. Geamul ferestrei strigă geamul icoanei și-i zice: ”Amice, îți muțumesc pentru bunăvoința ta de a mă coborî, dar acum îmi doresc să râman aici, exact aici unde mă aflu. Sunt cel mai privilegiat geam din această biserică: prin mine, oamenii pot privi spre Dumnezeu.”