Este târziu. În mica biserică de pe deal totul doarme. Numai sfeșnicul așteaptă să-și mistuie și ultima lumânare. Cădelnița a adormit de mult și cele mai multe dintre icoane s-au culcat. Chiar și crucile au căzut frânte de oboseală după ziua de azi.
În liniștea dinlăuntrul bisericii se poate auzi foarte bine sfârâitul lumânării dar și foșnetul unui geam care nu are somn. Este un geam bătrân. Deși pare mic este așezat aproape de tavan astfel încât lumina să poată pătrunde frumos în biserică. Bucata de sticlă se foiește și se răsucește fără izbândă între ramele ferestrei. La un moment dat geamul unei icoane înrămate și țintuite chiar în fața altarului, rupse tăcerea: ”Nu ai somn, frățioare?” ”Nu”, răspunde scurt geamul ferestrei.
Sticla ce proteja icoana continua investigația pentru a afla motivul pentru care geamul ferestrei nu are somn. Într-un final de vorbe șoptite geamul ferestrei își deschide sufletul:
”M-am săturat de acestă viață mizerabilă. Sunt plin de praf iar pânza de păienjeni aproape că m-a învăluit. Cu toate că las lumina să treacă prin mine și opresc ploaia, nimeni nu mă iubește. Uite, pe tine te pupa toată lumea, ești frumos înrămat și ești mereu curat. Eu sunt uitat aici și nimeni nu mă bagă în seamă.”
Geamul icoanei se simte mândru auzind aceste vorbe. Cunoștea el bine toate avantajele spuse de geamul ferestrei, însă niciodată nu realizase cât este de special, cât este de iubit de credincioși și cât de distins este. Deja se gândește că este cel mai important și sfânt obiect din biserica. Ar vrea să-l liniștească puțin pe amărâtul acesta plin de păienjeni, dar cum… Ce îi poate spune. Pe loc îi vine o idee și i se adresează: ”Uite, cred că problema ta constă în faptul că ești așezat la o înălțime unde oamenii nu pot ajunge și evident nu te pot pupa. De aceea, cred că dacă ai putea cumva să cobori ai fi și tu la fel de iubit ca mine.” Geamul icoanei își încheie discursul cu promisiunea că mâine va pune o vorbă bună la preot pentru acel geam uitat de lume, ca să poată fi dat jos de-acolo și pus într-un loc mai de cinste. Cu această asigurare, amărâtul reușește să adoarmă liniștit.
În zorii următoarei zile, ușa bisericii se deschide și o mamă ce ține de mână un copil pășește sfios până în fața altarului. Își face de câteva ori semnul crucii și apoi sărută icoanele de lângă altar. Băiețelul o trage de mână și o întreabă șoptit de ce pupă acel geam. ”Dragul meu, în spatele acestui geam se află o poză cu Doamne Doamne” îi răspunde mama, apoi continuă să se închine. Copilul aruncă două trei priviri prin biserică. Apoi, se adresează din nou mamei arătând spre fereastra al cărui geam nu avusese somn în noaptea precedentă: ”Mami, mami, mă poți ridica și pe mine până la geamul de acolo ?” Mama îl privește mirată și îl întreabă de ce dorește acest lucru. El îi spune calm că dorește să-l pupe. Mama tresare. La fel și geamul ferestrei către care degetul micuțului este încă îndreptat. Nu-i vine a crede. În sfârșit cineva dorește să-l sărute. Mama cere o explicație băiețelului. Acesta se bâlbâie puțin și spune:”Tu mi-ai spus că acolo sus se află Doamne Doamne, iar eu vreau să pup geamul în spatele căruia se află El însăși, nu o poză cu El.”
În timp ce mama încearcă să-i explice copilului toată dogma din spatele închinării la icoane, geamul ferestrei are lacrimi în ochi. Copilul l-a ajutat să realizeze cât este el de important. Cu toată că nu a putut primi sărutul micuțului, inima geamului ferestrei este plină de fericire. Cei doi închinători pășesc încet spre iesirea din biserica. Geamul ferestrei strigă geamul icoanei și-i zice: ”Amice, îți muțumesc pentru bunăvoința ta de a mă coborî, dar acum îmi doresc să râman aici, exact aici unde mă aflu. Sunt cel mai privilegiat geam din această biserică: prin mine, oamenii pot privi spre Dumnezeu.”
nu mai e loc de alte cuvinte.
sublim scris. felicitari inca o data. si ce aplicatii poti lua de aici! sa-ti fie ISPIRATIA mereu aproape!
felicitari !!!!!!!! imi place foarte mult ceea ce i scris si IL LAUD PE DUMNEZEU pt ca iti da asa inspiratie
foarte frumos
aceste randuri atrage atentia celor care sta mai mereu cu capul plecat mai mult spre cele lumesti si foarte putin spre cer unde este cu adevarat viata ,si speranta. Domnul cu voi
Am scris…, am sters…, am copiat celelalte comentarii…., am sters….
Este o descriere deosebit de plastic realizata – citesti si vezi cu ochiul mintii, minunatele secvente colorate…
FELICITARI
Antonio, nu am inteles ce ai vrut sa spui. Se poate sa fii putin mai explicit
“Prin mine, oamenii pot privi spre Dumnezeu.” – sa putem spune si noi, sa pot afirma si eu.
“Lectii de la necuvantatoarele din Biserica” 
Multumesc, Alex. Pentru continuarea seriei …
imi plac foarte mult inspiratiile tale. tine-o tot asa
Din punct de vedere literar felicitari, din punct de vedere duhovnicesc, inca o lovitura la adresa ortodoxiei si a sfintelor icoane. Ideea ta este fortata, tipica ideii voastre PROTESTATARE……
De ce nu vorbesti de dragostea ce umple sufletul unui credincios ce saruta chipul Domnului?
Da….tu ai vazut “un geam”….
-Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea „Despre Omul Frumos”-
(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.
„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)
Dan Puric