Treptele Mândriei

De ai intrat dragă prietene să te delectezi cu cititul  şi te-ai gândit că n-ai păşit pe aceste trepte ruşinoase ci mai degrabă  vreun altul care neapărat trebuie să citească asta…  ai coborât deja pe prima treaptă!

I Curiozitatea (curiositas)

Când vezi un monah, care mai înainte era de bună credinţă, că în tot locul se ridică, umblă, se aşază, că începe să rătăcească cu privirea, că îşi înalţă capul, că are urechile ciulite; poţi să cunoşti din mişcările omului dinafară că omul lăuntric s-a schimbat. Omul viclean (perversus) face cu ochiul, dă din picioare, face semne cu degetul (Prov. 6, 13); iar din mişcarea necuviincioasă a trupului se vădeşte boala proaspătă a sufletului. Pe măsură ce neglijenţa îi adoarme luarea aminte la sine, îi stârneşte curiozitatea în legătură cu ceilalţi. Fiindcă nu se cunoaşte pe sine, sufletul este izgonit afară, ca să pască iezii (Cânt. 1, 7). Iezii, care închipuie păcatul, am spus că sunt într-adevăr ochii şi urechile, căci aşa cum moartea a intrat prin păcat în lume, la fel intră în minte prin aceste ferestre. Cu păşunea lor se îndeletniceşte curiosul, neîngrijindu-se să ştie în ce stare s-a lăsat pe dinlăuntru. O, omule, dacă într-adevăr iei aminte cu trezvie la tine însuţi, mira-m-aş să te mai poţi ocupa vreodată de altceva! Ascultă-l, curiosule, pe Solomon! Auzi, nătângule, pe cel înţelept! Cu toată paza, zice, păzeşte inima ta (Prov. 4, 23), adică toate simţurile tale să vegheze spre paza locului de unde izvorăşte viaţa.

II Uşurătatea minţii (levitas animi)

Monahul care, nepurtându-şi de grijă sieşi, se uită curios la cei din jur, pe unii îi vede mai buni decât el, pe alţii mai răi; la unii găseşte ce să pizmuiască, la alţii află ce să batjocurească. Aşa se face că mintea uşurată prin neastâmpărul ochilor, nemaifiind ţinută de nicio grijă pentru sine, ba se ridică la cele de sus prin mândrie, ba se scufundă în cele de jos prin invidie; acum se mistuie cumplit de invidie, acum se umple de veselie copilărească pentru părerea de sine. Una îl face ticălos, cealaltă deşert – prin amândouă devine mândru, fiindcă dragostea pentru propria excelenţă îl face să sufere când este întrecut şi să se bucure când întrece pe altul. Aceste mişcări ale minţii sunt când puţine şi muşcătoare, când multe şi deşarte; le trădează vorbele care mustesc ba de râs, ba de plâns, împotrivindu-se mereu raţiunii.

III Veselia prostească (inepta laetitia)

Pe cel ce a ajuns aici arareori sau niciodată n-ai să-l auzi suspinând sau să-l vezi lăcrimând. Ai crede, dacă te uiţi la el, fie că a uitat de el însuşi, fie că i s-au şters toate păcatele. În purtări arată maimuţăreală, e vesel la faţă, păşeşte ţanţoş. E jucăuş, râde uşor şi din orice. Toate câte ştie că sunt vrednice de dispreţ la el şi, prin urmare, l-ar putea întrista şi le-a şters cu desăvârşire din memorie; iar calităţile, dacă se întâmplă să aibă vreuna, le adună ori şi le închipuie înaintea ochilor minţii, necugetând decât ceea ce îi place, iar de celelate neîngrijindu-se defel; în fine, nu mai e în stare să-şi stăpânească râsul şi nici să-şi ascundă veselia prostească. Unei băşici umflate prea tare, dacă e i se face o mică înţepătură, se dezumflă ţiuind, iar aerul care iese nu se risipeşte peste tot, ci, fiind slobozit încet, scoate sunete stridente; la fel păţeşte monahul care şi-a umplut inima de gânduri deşarte şi prosteşti: negăsind loc să iasă din pricina disciplinei tăcerii, vântul deşertăciunii e slobozit pe strâmtoarea grumazului prin hohote zbuciumate. De multe ori îşi acoperă faţa ruşinat, strânge din buze, scrâşneşte din dinţi; râde fără să vrea, izbucneşte în hohote. Dacă îşi acoperă gura cu palmele, răbufneşte pe nas.

IV Lăudăroşenia (iactantia)

Sau vorbeşte, sau crapă. Căci e doldora de cuvinte şi îi dă ghes duhul pântecelui său (Iov 32, 18). Flămânzeşte şi însetează după ascultători cărora să se laude cu deşărtăciunile sale, revărsând asupra lor tot cugetul lui, cărora să le arate cât de bun şi cât de mare e el. Când apucă vreun prilej să grăiască, dacă vine vorba despre cărţi, scoate vechi şi nouă: sentenţele zboară, vorbele răsună cu aplomb. Vorbeşte înainte să fie întrebat în loc să răspundă cui îl întreabă. El întreabă, tot el răspunde şi îi taie vorba celui cu care discută până să apuce s-o rostească. Dacă sună clopotul şi trebuie să întrerupă o discuţie, timpul tăcerii îi pare că nu se mai termină, caută răgaz; după o vreme cere voie să se întoarcă la poveşti, nu ca să folosească pe cineva, ci ca să-şi afişeze ştiinţa. Ar putea aduce folos, dar nu caută să zidească. Nu are grijă să te înveţe sau să înveţe el de la tine ce nu ştie, ci vrea doar să se ştie că el ştie.

V Osebirea de ceilalţi (singularitas)

Sunt ortodox, dar am un alt gen de discurs.

Celui ce se laudă că e mai presus de alţii îi este ruşine dacă nu face ceva în plus faţă de ceilalţi prin care să arate că îi întrece. Astfel, nu îi e de ajuns regula de obşte a mânăstirii, nici nu se mulţumeşte cu pildele pe care le primeşte de la cei mai mari. Dar nu se nevoieşte ca să devină, ci să pară mai bun. Nu se străduieşte să trăiască mai bine, ci să pară că trăieşte astfel, încât să poată zice: Nu sunt ca ceilalţi oameni (Lc. 18, 11). Se linguşeşte în sinea lui mai mult pentru un post pe care îl ţine în timp ce restul fraţilor mănâncă decât pentru şapte zile postite laolaltă cu ei. Îi pare mai de folos o mică rugăciune particulară decât toată psalmodia unei nopţi. La masă îşi aruncă adesea ochii în toate părţile şi, dacă vede pe vreunul mâncând mai puţin decât el, suferă că e întrecut. Începe să-şi refuze cu cruzime hrana pe care hotărâse că şi-o poate îngădui, căci mai mult se teme de ştirbirea slavei decât de chinurile foamei. (…) În fine, cu toate ale sale e strict, iar cu cele de obşte, delăsător. Priveghează în pat şi doarme la strană. După ce moţăie toată noaptea când ceilalţi cântă la priveghere, o dată ce se termină slujba şi fraţii se odihnesc în claustru , el rămâne singur în biserică. Se screme, tuşeşte şi, din cotlonul lui, umple urechile celor ce şed afară cu gemete şi tânguiri. Nevoindu-se în felul acesta singur, dar în zadar, stima lui creşte în ochii celor simpli, care iau în seamă faptele pe care le văd, dar nu pot discerne la ce folosesc. Fericindu-l pe nenorocit, îl duc în rătăcire (cf. Is. 3, 12).

VI Aroganţa (arrogantia)

Crede ce aude, se laudă cu ceea ce face, dar la intenţia inimii sale nu se uită. Uită de intenţie şi îmbrăţişează părerea. Cu privire la oricare alt lucru se încrede mai mult în sine decât în alţii, numai când vine vorba de propria persoană se încrede mai mult în ceilalţi decât în sine. Nu îşi mai ridică în slăvi propria evlavie doar cu vorba sau cu arătarea faptelor, ci deja e convins în adâncul inimii sale că e mai sfânt decât toţi ceilalţi. Dacă aude vreo laudă la adresa lui, nu o pune pe seama neştiinţei sau bunăvoinţei celui ce îl laudă, ci o atribuie cu aroganţă meritelor proprii.

VII Îndrăzneala (praesumptio)

Cum să aştepte cel ce se socoteşte mai presus de alţii să fie rugat de ei, neîndrăznind el mai întâi? E primul la adunări, răspunde cel dintâi în consfătuiri. Vine fără să fie chemat, se amestecă fără să i se fi poruncit. Reaşază rânduielile, reface tot ce s-a făcut. Tot ce n-a făcut sau n-a rânduit el zice că nu s-a făcut bine şi nu s-a rânduit cum se cuvine. Judecă pe judecători, pe cei ce au să fie judecaţi îi judecă mai înainte. Dacă, venind vremea, nu este ales prior, zice că abatele îl pizmuieşte sau e în înşelare. Dacă i se dă vreo ascultare mediocră, e indignat şi se oftică, socotind că nu se cade să-şi piardă vremea cu treburi mărunte unul care, asemenea lui, se simte chemat spre lucruri mai înalte. Dar unuia care s-a obişnuit să se amestece cu atâta promptitudine în toate cele îi este cu neputinţă să nu greşească. Superiorului îi revine sarcina de a-l mustra pe cel ce greşeşte. Dar cum îşi va mărturisi el greşala de vreme ce nu se consideră vinovat şi nici nu rabdă să fie socotit astfel? De aceea, de i se impută vreo vină, el mai vârtos stăruie într-însa în loc să o reteze. Dacă, fiind mustrat, îl vezi că-şi abate inima spre cuvinte de vicleşug (Ps. 140, 4), vei şti că s-a prăbuşit la treapta a opta, care se cheamă îndreptăţirea păcatelor.

VIII Îndreptăţirea păcatelor (defensio peccatorum)

În multe chipuri se aduc răspunsurile cele din păcate (Ps. 140, 4). Cel ce se îndreptăţeşte zice: „N-am făcut!” sau „Am făcut, dar bine am făcut!” sau „Dacă am făcut ceva rău, n-a fost aşa de rău!” sau „Dacă am făcut mult rău, n-a fost cu intenţie rea!” Dacă, însă, păcatul lui s-a vădit, ca al lui Adam şi al Evei, se chinuie să se dezvinovăţească dând vina pe altcineva. Dar cel ce se încăpăţânează să se apere şi pentru cele vădite, când va mai descoperi abatelui cu smerenie gândurile ascunse şi viclene care îi vin în inimă?

IX Mărturisirea făţarnică (simulata confessio)

Eu sunt un biet prapadit. V-o repet iarasi ca sa nu uitati.

Este câte unul, aşa cum stă scris, care se smereşte cum nu trebuie şi cele dinlăuntru ale lui sunt pline de vicleşug (Sir. 19, 23). Faţa se pleacă, trupul se prosterne; îşi mai storc şi câteva lăcrămioare dacă pot; glasul le e întrerupt de suspine şi cuvintele sacadate de tânguieli. Unul ca acesta nu numai că nu se dezvinovăţeşte pentru ce i se reproşează, ci îşi exagerează singur vina, ca, auzindu-l că adaugă ceva imposibil sau de necrezut la vina lui, să te poţi îndoi şi de ce socoteai adevărat. Ceea ce ştii că e fals când mărturiseşte te face să pui la îndoială ceea ce era aproape sigur. Afirmând ceea ce nu vrea să crezi, îşi apără vina mărturisind-o şi o acoperă descoperind-o. Chiar şi când mărturisirea răsună după cuviinţă pe buze, fărădelegea încă se ascunde în inimă, încât cel care îl ascultă ar crede că mai mult din smerenie decât după adevăr se mărturiseşte, atribuindu-i acel cuvânt din Scriptură: Dreptul se osândeşte imediat ce începe să vorbească (Prov. 18, 17). Preferă mai curând să compromită adevărul decât smerenia lui înaintea oamenilor, deşi înaintea lui Dumnezeu le-a pierdut pe amândouă. Sau, dacă vina e atât de învederată că nu mai poate fi acoperită prin niciun vicleşug, imită glasul, dar nu au inima celui ce se pocăieşte.

X Răzvrătirea (rebellio)

Dacă se face numaidecât obraznic şi neruşinat, se prăvăleşte   cu atât mai rău cu cât nu mai are nădejde pe treapta a zecea prin răzvrătire. Dacă mai înainte îşi dispreţuise pe ascuns fraţii cu aroganţă, acum îşi manifestă pe faţă neascultarea, dispreţuindu-l şi pe povăţuitor.

XI Slobozenia păcatului (libertas peccandi)

A unsprezecea treaptă se poate numi şi slobozenia de a păcătui. Monahul ajuns aici nu mai vede povăţuitor de care să se teamă, nici fraţi de care să se ruşineze; se desfată în împlinirea poftelor de la care în mânăstire era oprit atât de ruşine, cât şi de spaimă, însă acum se simte liber şi în siguranţă. Dar, chiar dacă nu se mai teme de abate şi de fraţi, totuşi nu este cu totul lipsit de frica de Dumnezeu. Îşi pune acest gând înaintea voii sale, încă murmurând în ascuns, şi cele dintâi lucruri neîngăduite le săvârşeşte cu o oarecare îndoială; asemenea celui ce încearcă apa ca s-o treacă, intră pas cu pas şi nu în fugă pe gâtlejul patimilor.

XII Obişnuinţa de a păcătui (consuetudo peccandi)

Desfătarea odată încercată e repetată cu plăcere şi, fiind repetată, atrage. Când pofta se trezeşte, raţiunea îi adoarme, obiceiul rău îl leagă. Nenorocitul este târât spre adâncul răutăţilor, se robeşte tiraniei patimilor, astfel încât, sorbit în vâltoarea poftelor trupeşti, uitând de raţiunea sa şi de frica de Dumnezeu, nebunul ajunge să zică în inima lui: Nu este Dumnezeu (Ps. 13, 1). Nu mai face osebire între ceea ce pofteşte şi ceea ce îi este îngăduit; mintea, mâinile sau picioarele nu mai sunt oprite de la cugetarea, săvârşirea şi urmarea nelegiuirilor, ci tot ce-i vine în inimă, în gură sau în mână unelteşte, flecăreşte şi lucrează, făcându-se viclean, flecar şi rău-făcător.

Mors Animae (moartea sufletului)

(Sfântul Bernard Clairvaux)